Dincolo de tipare, de dogme, de instituţii sau teorii, omul caută o nouă stare a conştiinţei (sau o conştiinţă veche adormită) care să-i permită să se elibereze, să se transforme, să se dezvolte, plecând de la izvorul aflat în profunzimile fiinţei sale.
Zen nu este nici un tip de gândire, nici o teorie. Nu este o cunoaştere ce să poată fi înţeleasă doar de intelect: este o practică, o experienţă. În acelaşi timp obiectivă şi subiectivă, de vreme ce nu separă aceste două puncte de vedere complementare, în acelaşi mod în care nu diferenţiază corpul de spirit, fiziologia de psihologie, conştientul de inconştient - ci face un apel către fiinţă în întregimea ei.
Zen este o experienţă personală, cea mai intimă dintre toate, ceva ce nimeni nu poate face pentru noi. E suficient să practicăm zazen, să ne aşezăm în poziţia adecvată, într-un loc liniştit, să respirăm încet, profund. Lăsăm spiritul agitat să se liniştească şi să se limpezească. Vom simţi repede efectele benefice: grijile nu ne mai neliniştesc, se îndepărtează şi în final apar ca ceea ce sunt – valuri mici şi lipsite de importanţă. Treptat, neliniştea se transformă în siguranţă, într-o stare de calm necunoscută anterior, primul semnal al unei seninătăţi profunde.